Disiset’ani
e quasi tuti
passà in casa de i altri
a far mestieri.
Disiset’ani
e mai nessun
che te vardesse
come ti te speravi.
E a l’improviso,
drio na saraia
incandida da l’istà
e inverinà da strupaculi,
te te ghè vista
incornisà da i desideri
mei.
E te t‘è incorta
che el to sen
l’era un cristal de luna
e la to pel
un fior de porcelana
trasparente.
I oci i te s’à fato
ancora piassè grandi
e l’erba s’à cucià
tènera e calda
al nostro peso.